JURNALUL DIN MOLDOVA II
Saptamana pe care am petrecut-o in Moldova si Bucovina a fost ca un balsam pentru sufletul si mintea mea prea deformate de realitatea cotidiana a Bucurestiului, a pantofilor Jimmy Choo sau a gentilor Fendi, a “figurilor” de pe terasa “Casei di David” aflate vesnic in competitie de masini, barbati sau femei, a contului de card de la Banca Transilvania care trebuie alimentat dupa cumparaturile demente de la Amman sau a destinatiilor exotice de vacanta. A fost un timp al spiritului, un timp al lui Dumnezeu, in care toiagul Lui a pipait taria pamantului pe care calcam noi, muritorii, un timp al reintoarcerii la “Amintirile din copilarie” si la cel care ni le-a lasat spre citire, invatare si bucurie, al reintoarcerii la plimbari romantice pe langa “plopii fara sot” imaginandu-ne ca-l vedem aievea langa noi suferind si-ndragostit de “dulcea lui doamna”, un timp in care m-am recules la mormantul gloriosului nostru Stefan cel Mare, la cel al Veronicai Micle si-am ramas muta de uimire in fata chipului Nazariteanului pictat de Nicolae Grigorescu.
In drumul nostru spre Putna ne-am oprit la muzeul Sofiei Vicoveanca din Vicov, sat care, de altfel, a si dat numele de scena al interpretei.
Un loc personalizat, care subliniaza inca o data frumusetea portului pe care aceasta mare artista l-a aratat tarii si lumii intregi pe atatea scene, un loc in care am putut admira medaliile, trofeele, diplomele care au recunoscut de-a lungul timpului valoarea Sofiei Vicoveanca si un loc drag care-i aminteste mereu de satul care a adoptat-o dupa deportarea de peste Prut.
Am descoperit in Sofia Vicoveanca un om sincer, atat de frumos pe dinafara, dar mai ales pe dinauntru. Am studiat-o din prima si pana-n ultima zi. Aceasta bucovineanca autentica a ramas o doamna in toate situatiile, fie ca ne urcam in autocar, fie ca asteptam la rand in fata Receptiei sa ne luam fiecare cheia camerei, fie ca mancam, ca jucam o hora sau ca glasuiam vreun discurs. Avea o noblete a mersului si a gesturilor pe care rareori am intalnit-o. Zambea mereu si totusi ce tristete ascunsa in suflet i-am ghicit fara sa vreau! N-as stii sa explic de ce cred ca femeia asta poarta inauntru o durere ferecata peste timp!
Am descoperit complexitatea creatoare a Sofiei Vicoveanca si in cateva poezii pe care le-a strans in volumul intitulat, paradoxal, «Dureri ascunse». Intrebandu-se pe sine «Ce sunt ?», interpreta isi raspunde:
«Sunt un fir de praf minuscul
Pe acest pamant-n Univers,
Ce-a fost starnit de un vehicul
In lumea asta fara sens.
In rotocoale mari ma-nvart
Fara sprijin, fara rost,
Si-s dusa pe aripi de vant
Prin locuri unde n-am mai fost.
De ce ne zbatem sa fim NOI
Cand totu-i harazit de SUS?
Ca esti in vant sau in noroi,
Conteaza inca-un «fir» in plus?!»
Sotul Sofiei Vicoveanca s-a stins din viata acum cativa ani, iar singura bucurie pare a-i fi ramas fiul ei Vlad, operator la TVR, si cantecul daruit oamenilor. Insa dragostea cu care atatia colegi de breasla si sateni, veniti in curtea Muzeului care-i poarta numele, au inconjurat-o in acea zi, si nu numai, m-au facut atat de fericita ca viata a facut sa fiu martora la un asemenea moment!
Am rasfoit paginile unui album in care fiecare a scris cateva randuri pentru Sofia Vicoveanca. “In muzeul de suflet, bogatie traditionala si frumusete am pasit cu sfiala si evlavie, precum intr-o sfanta biserica. Te voi iubi intotdeauna, draga Sofica”, i-a scris Viorica Flintasu.
“Sofia Vicoveanca este o constiinta, este o comoara si o minune romaneasca! Este un OM de-o valoare aparte, o prietena si mai mult decat atat este o Mare artista. Te iubesc si te pretuiesc. Valeria Predescu”.
Nicoleta Voica a scris: “Cu toata dragostea si admiratia pentru un artist desavarsit si un suflet ales”.
Am iubit-o pe Sofia Vicoveanca atunci cand, luandu-si la revedere de la nepoata ei Nadia si de la matusa Saveta Fusa a lu’ Nistor, una din putinele rude ramase-n viata, i-a spus intr-o neaosa limba moldoveneasca: ”Mai graim matusa!”.
Trebuie sa va mai spun si ca la Sofia Vicoveanca “acasa” am mancat cel mai bun cozonac din lume.
Am ajuns la manastirea Putna unde copii imbracati in portul popular ne-au intampinat cu cantece si dansuri specifice. O fetita a cantat atat de impresionant bucuria de-ai avea oaspeti pe artistii tarii, incat acestia din urma nu si-au mai ascuns lacrimile. Adevarul este ca pana si eu plangeam!
Plangeam si pentru ca nu-mi venea sa cred ca Dumnezeu m-adusese pana in acest loc sa ma-nchin la mormantul voievodului. Probabil ca fiecare, pe bancile scolii, a indragit un domnitor mai mult decat pe altii. Probabil ca in subconstient, la varsta copilariei, ne identificam modele sau oameni celebri cu care am vrea sa semanam, oameni pe care-i iubim. Ei bine, figura istorica pe care eu am iubit-o cel mai mult de-atunci, de cand invatatoarea mea Elena Waintraub ma-nvata literele alfabetului si pana astazi cand am facut deja atatea facultati si atatea studii post-universitare, a fost Stefan cel Mare. Unii il iubesc pe Mihai Viteazul, altii pe Cuza sau pe Horea. Fara a nega meritele si schimbarile pe care fiecare si le-a trecut in dreptul numelui, Stefan cel Mare ramane pentru mine cel mai luminos si glorios domnitor din istoria romanilor.
Ajunsesem aici, la Putna, manastirea pe care stiti cum a construit-o, nu?! Pai, sa va spun atunci! Este prima ctitorie a domnitorului si de la inceput a spus ca vrea sa fie inmormantat aici! Legenda spune c-a ales locul tragand cu arcul, insa nimeni nu confirma acest fapt.
La-nceput s-a crezut ca nu mai fusese nimic pe acel loc, insa, recent, in urma unor reparatii facute la Casa Domneasca, s-au gasit oseminte si s-a descoperit ca aici fusese fie un cimitir, fie o alta biserica.
Stefan cel Mare si-a pregatit mormantul inca din timpul vietii, alegand marmura de Carara si inscriptionandu-si singur data inceperii domniei, aprilie 1457. Dupa moartea sa, nimeni nu a mai indraznit sa scrie anul mortii, astfel ca si astazi, la 500 de ani, domnitorul pare, cel putin potrivit a ceea ce citim pe piatra funerara, c-ar fi inca in viata. De altfel, spiritul sau dainuie vesnic viu, iar cei din zona Moldovei i se-nchina inca, invocandu-l ca pe un domnitor in viata care-l poate indupleca pe Dumnezeu pentru o soarta mai buna a romanilor.
Cronicarul Ion Neculce scria despre Putna ca este prima biserica pictata si inauntru, si la exterior, fiind “mai mult aur decat zugraveala si acoperita cu plumb.”
Istoria manastirii ulterior mortii ctitorului ei este foarte zbuciumata. A fost daramata si jefuita de nenumarate ori, crezandu-se ca aici este ascuns Tezaurul voievodului. Tocmai de aceea, placa din marmura de Carara care ar adaposti trupul lui Stefan este la dreapta cum intri-n manastire, dar, in realitate domnitorul este ingropat in centrul manastirii. Masura a fost luata pentru a insela profanatorii de morminte care, de-a lungul timpului, au devastat lacasul, sperand ca vor descoperi comori ascunse.
Putna nu este cea mai spectaculoasa manastire pe care am vazut-o (va voi spune putin mai incolo care-ar fi aceea!), mai ales ca ea, ca si arhitectura, nu mai pastreaza decat turnul tezaurului de pe vremea ctitorului initial, insa acolo am simtit cel mai acut sentimentul maretiei poporului roman si-al faptului ca din el s-au nascut asemenea oameni-simbol.
Aici i-am evocat pe Adrian Paunescu, cel care a inchinat manastirii versurile:
“O singura Putna, in mijloc de tara
Cu Stefan in Putna, ca pruncul in mama…
O singura Putna in juru-i afara
Romanii de vorba lui Stefan iau seama”
si pe St. O Iosif:
«Cu un dangat plin de jale
Mii de clopote dau veste
Stefan Voda al Moldovei
Stefan Voda nu mai este.
Dar pe unde trece acuma
In mareata zi de vara
Este Stefan ce strabate
Cel din urma drum prin tara.
Trista-i Manastirea Putna
Portile-i deschise asteapta
Stralucit convoi ce vine
Si-nspre ele-ncet se-ndreapta.
Plange dealul, plange valea
Plang padurile batrane
Si poporu-n hohot plange
Cui ne lasi pe noi stapane?… ».
Am vizitat apoi Manastirile Sucevita, Moldovita, Cetatea Neamtului si Gura Humorului. “Scara virtutilor” de la Sucevita ne-a aratat inca o data ordinea Raiului si haosul Iadului, intr-o permanenta lupta a Binelui cu Raul.
La un moment dat, am vazut-o pe Veta Biris plangand in fata unei icoane si intreband disperat: ”Unde esti maicuta mea?! Cate as avea sa-ti spun!”. Mama interpretei murise doar cu cateva saptamani inainte si oricine i-ar mai spune astazi Vetei Biris ca-i frumoasa, nu poate induce bucuria si mirarea pe care a avut-o atunci cand, intorcandu-se o data-n satul sau natal, mama ei i-a spus asta. “Eram deja consacrata ca interpreta de folclor. Ma intorceam in sat, dupa ce cantasem intr-o emisiune de televiziune care s-a transmis in direct pe post. Nu stiu cum am fost, nu stiu cum am aratat in emisiunea aceea, dar, odata intoarsa acasa, mama, care ma vazuse la televizor, m-a intampinat in poarta – ma asteptase toata ziua – si mi-a spus cu ochii in lacrimi:
“O venit frumoasa tarii!” Era pentru prima data cand mama imi spunea ca sunt frumoasa. N-o sa uit cate zile am clipele acelea… Si tot ea, draga mea mama, a fost cea care inca de la debut, acum mai bine de 30 de ani, m-a incurajat asa cum stia si cum simtea, atunci cand nu prea aveam incredere in mine. “Draga mamii, imi spunea cand mergeam la vreun concurs de amatori cu multi ani in urma, tu esti a mai buna, ca tine nu-i nici una.””
Oricata glorie, diplome sau aplauze ar mai primi Veta Biris de-acum inainte, nimeni nu-i mai poate darui bucuria de-a imparti cu maicuta ei fericirea sau tristetile unui succes sau ale unui esec.
In prispa casei de la Ipotesti, unde vazuse lumina zilei Eminescu, am vorbit cu Veta Biris despre tristetile ei, despre Alexandru Biris, pe care l-am vazut la Teatrul National jucand atat de bine in «Lucretia Borgia» – si, nu in ultimul rand, despre Ion Biris. I-am spus cat de mult il apreciez pe Ion si l-am laudat pentru educatia si manierele sale, pentru faptul ca n-a existat vreo ocazie in care sa nu ma salute, indiferent de reprosurile pe care sotia sa, Anca Magureanu, i le-ar fi adresat justificat sau nu ulterior. Involuntar, discutia a “alunecat” spre domnul Magureanu, pe care doamna Biris mi-a marturisit ca-l pretuieste atat de mult.
Veta Biris spune ca prezentul este singurul timp care ne apartine. “Clipa trecuta e trecuta, n-o mai avem, iar cea urmatoare niciodata nu putem fi siguri ca ne apartine.”
M-am straduit mult sa-i fac un portret Vetei Biris, insa, de oricat talent m-ar banui admiratorii mei, n-as putea zugravi unul mai exact ca acela pe care chiar Sofia Vicoveanca i l-a facut:
“Esti paine alba din cuptor
A graului aramitor
Ce-o pui copiilor pe masa,
Cand sunt flamanzi si vin acasa.
Tu stii s-asculti,
S-alinti dureri,
Dureri ce nu duc nicaieri,
Sa sfatuiesti
Si rabdatoare, sa-ntrebi:
Ai pentru ce? Merita oare?
Cu glas duios, ca-ntr-un alint,
Poti fi si blanda, si granit,
Precum o mama ce vegheaza
Langa pruncut cand delireaza.
Mi-ai pus tamada peste suflet
Pazeasca-ti Domnul al tau umblet.
Ramai asa, precum te stiu,
OM de nadejde, in pustiu… ”.
Trebuie sa va povestesc despre Voronet, pentru ca nu cred sa existe roman sa nu fi auzit macar o data-n viata expresia “albastru de Voronet”. Culoarea mi-a parut mai frumoasa decat albastrul cerului sau decat ochii lui Dumnezeu, daca albastri vor fi fost ei.
Cand Stefan cel Mare a pierdut lupta de la Razboieni in 1476, deznadajduit, el s-a retras in muntii Moldovei, cerandu-i sfat lui Daniil Sihastrul. Legenda spune chiar ca domnitorul ar fi asteptat in chilia acestuia pana cand si-a terminat de spus rugaciunile. Sihastrul ii spune lui Stefan sa-si stranga din nou oastea, toata cata va mai fi ea, si sa continue lupta. Cetatile Moldovei, Suceava si Neamt, rezista, neputand fi cucerite. In tabara lui Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului izbucneste o epidemie de ciuma si turcii hotarasc sa se retraga. Stefan ii urmareste pana la hotarele tarii, castigand aceasta lupta si transformand-o din infrangerea intiala de la Razboieni intr-o mare victorie.
Abia in 1488, Stefan cel Mare isi aminteste ca-i promisese lui Daniil Sihastrul ca, in cazul unui victorii, sa ridice o manastire, si astfel Voronetul va fi ctitoria ridicata intr-un timp record, trei luni, trei saptamani si trei zile.
In 1547, mitropolitul Grigorie Rosca dispune pictarea la exterior.
Pictorii sunt anonimi, insa se crede ca unul dintre ei ar fi fost si Toma, acelasi care a pictat si manastirea Gura Humorului.
Pictura este realizata in fresca, amestecul rezultand din var hidraulic (pastrat sub pamant 30 de ani pana cand capata un gust usor dulceag, semn ca era bun de folosit), calti taiati marunt, galbenus de ou, branza de vaci si vin casat.
Albastrul de Voronet este o culoare misterioasa, secretul acesteia ramanand necunoscut. Se crede ca, de fapt, culorile s-au transformat in timp, mesterii zugravi cunoscand aceasta metamorfozare.
Ne-am urcat in autocar indreptandu-ne spre o alta destinatie.
Nicoleta Voica statea langa Maria Carneci, continuand prietenia dincolo de ecranul televizorului si al emisiunii “Folclorul contraataca” de la Antena 1. Maria Carneci ramane preferata mamei mele, la fel cum era si a altui om drag mie care nu mai e printre cei vii.
Maria Carneci mi s-a parut o Victorie Lipan contemporana, o femeie care stie ce vrea si care s-ar descurca si-ntr-un desert, facand sa curga apa din cactusi sau ploi din cer.
Nicoleta Voica este una dintre putinele (ca sa nu zic singura) pe care am vazut-o imbracata ca la Roma si nu ca la tara. O femeie, care, in ciuda varstei (cand am aflat cati ani are am ramas perplexa), arata superb, are un rafinament desavarsit, o finete si-o gratie a spiritului superior.
Manastirea Agapia nu este impresionanta daca o vezi pe dinafara, insa, o data trecandu-i pragul, ai senzatia ludica a zborului pana in Cercul Empireu, acela unde stau ingerii si Dumnezeu. Atata dreptate avea Vlahuta cand spunea ca “sfintii lui Grigorescu sunt vii…”
N-am vazut nimic mai sublim ca pictura grigoresciana de pe acesti pereti. Sincer? N-am simtit nici macar infinita parte de emotie de la Agapia in fata celebrei Gioconde, considerata pictura perfecta a umanitatii.
Cand s-a hotarat pictarea Agapiei, s-a organizat un concurs la care s-au prezentat mai multi pictori, intre care si Nicolae Grigorescu, avand numai 20 de ani si fiind necunoscut la acea vreme.
Icoana Maicii Domnului, care a constituit proba de concurs, se pastreaza si astazi in Muzeul Manastirii.
Imbinand traditia bizantina si stilul neoclasic, Grigorescu a particularizat pictura sa din acest lacas prin zugravirea sfintilor si chiar a lui Iisus Christos cu chipurile oamenilor intalniti aievea prin acele locuri. Preotii slujitori ai manastirii, calugaritele, taranii si copiii din imprejurimi au fost modelele vii ale pictorului. Pentru chipul lui Iisus Christos din catapeteasma, Grigorescu si-a ales ca model un diacon – slujitor al manastirii, iar ingerul blond cu par buclat care sta langa Fiul Domnului este chipul unui copil din satul Filioara.
Bunatate, indurare si evlavie se citeste pe chipurile sfintilor pictati de Grigorescu, cel care, dupa Agapia, nu va mai putea picta vreodata o icoana. Dumnezeu i-a incredintat acest har si misiunea ca Agapia sa fie singurul lacas care sa adaposteasca pictura divina a lui Grigorescu. El va picta de-aici inainte orice, dar niciodata chipuri biblice.
Dupa circa 40 de ani de la pictarea manastirii, pentru ca unul dintre tablourile realizate pe usa altarului se deteriorase, Nicolae Grigorescu, aflat inca in viata, este rugat sa vina sa refaca pictura. El va reveni la Agapia, insa din incercarea sa de-a picta la loc chipul deteriorat al sfantului va iesi un ciobanas.
Macar o data-n viata trebuie sa vizitati acest loc. Nu numai pentru valoarea sa spirituala, cat mai ales pentru pictura sa si pentru faptul ca aici a locuit Alexandru Vlahuta, pentru ca pe-aici au trecut Delavrancea, Caragiale, Radu Rosetti si alti invatati. Si, nu in ultimul rand, pentru ca in casa memoriala a lui Vlahuta puteti vedea alte picturi ale lui Grigorescu, precum si tablouri semnate Octav Bancila sau Pallady.
Sufletul meu n-a plans in nici un alt loc
cu atata disperare, iar genunchii mei nu s-au indoit vreodata asemeni celor ai lui Iosif, “tatal vinovat” pe care Saramago l-a rastignit pe cruce departe de casa, ca aici, la Varatic, in fata mormantului Veronicai Micle. Nu stiu ce fir invizibil m-a dus pana la ea, dincolo de lespede si cu ce indrazneala si putere am trezit-o aducand-o sus, pe pamant, sa-si vada vesnica pomenire in carti si pe buzele oamenilor!
Si dintr-o data am “vazut-o” mergand in urma cortegiului care ducea trupul lui Eminescu spre groapa, ascunsa-ntr-o trasura cu draperii pentru a nu fi zarita, si-am revazut-o apoi trei zile mai tarziu, intr-o dimineata devreme, cand credea ca-i singura, acoperind cu frunze o coronita de miozotis si spunandu-i celui pe care l-a iubit si nefericit deopotriva: ”Pe curand! Pe curand!”. Cateva luni mai tarziu, aici la Varatic, Veronica Micle avea sa se sinucida, considerand viata pustie fara Eminescu si sperand ca, odata ajunsa dincolo, sa-l poata reintalni.
Ca dragostea pare a triumfa chiar si dincolo de canoanele bisericesti sta marturie si faptul ca-n ciuda gestului sinucigas –
care i-ar fi refuzat Veronicai Micle o procesiune religioasa la-nmormantare, ea este ingropata chiar in curtea unui sfant lacas, recompensand, peste timp, iertarea divina si bunatatea fetelor bisericesti ce-au acceptat-o aici, printr-un pelerinaj continuu la mormantul sau, facand si din acest punct de vedere Varaticul un loc in care toti romanii ar vrea s-ajunga. Caci cine n-a auzit de “dulcea lui doamna” si cine n-ar vrea sa-i aprinda o lumanare?!
Am poposit apoi, intr-o seara, la pensiunea “Troian” de langa Piatra Neamt, unde ne-astepta indragita noastra Draga Olteanu Matei, cu tot felul de surprize, de la cele culinare pana la cele artistice si poetice, pregatite pentru iubitii ei artisti.
Si ce trem
ur in glas avea citind versurile pe care Dan Mihaescu le compusese special pentru aceasta-mprejurare si din care ati putut citi atat in numarul trecut, cat si in acesta, pe unele fotografii.
Intoarsa in autocarul condus cu atata maiestrie de domnul Mihai, neobosit in toata acea
sta saptamana de vis, am plecat cu totii spre “Coliba Haiducilor” din Poiana Brasov, locul acela din care “ctitorul” sau Viorel a facut un loc romanesc premiat pana si-n strainatate.
Aici ne-a cantat Floarea Calota atingandu-ne inimile ce-au inceput sa tremure la auzul glasului acestei femei atat de frumoase, atat de frumoase! Si cat umor, cata-ntelepciune am regasit in aceasta interpreta unica, mama unei fete cu totul s
i cu totul speciale, care-a mostenit glasul dumnezeiesc al mamei sale si care are in plus talent actoricesc, demonstrandu-ni-l pe scena Teatrului Nottara unde este actrita.
Ar trebui sa va mai povestesc despre Elisabeta Turcu, o femeie de milioane careia i-am promis sa-i trimit pozele facute cu aparatul meu, ca, altfel, parc-o aud: “Sa dea Dumnezeu… !” (sa mi se strice aparatul), despre Florica Duma,
profesoara de latina si c-o minte deschisa, ar trebui sa va povestesc despre fragila si gingasa Elena Roizen,
un om atat de delicat si de bun, despre inegalabila Stefania Rares ce pare a fi definitia de dictionar a distinctiei. Ce femeie remarcabila, pastrandu-si forta si zambetul pe buze in ciuda dramei pe care-o traieste dupa zeci de ani de cariera incununata de premii si de recunoasterea nu numai a publicului larg, ci mai ales a unor sefi de stat si prim-ministri, care nu si-au mai amintit de ea atunci cand a fost aruncata-n strada in mod ilegal! Cum poate cineva s-accepte ca Stefania Rares traieste astazi in subsolul unui bloc si asta din marinimia unor locatari?!
Doamna mea, dac-as avea puteri, m-as face peste noapte primarul Capitalei si v-as da o casa, sau ministrul Justitiei si-as repara nedreptatea care vi s-a facut, m-as face seful statului si-as apela la toate parghiile pentru a va reda demnitatea sau m-as face Sorin Ovidiu Vantu si v-as cumpara o casa asa cum meritati! N-am doamna mea, nici una din aceste puteri si nu pot decat sa va spun ceea ce dumneavoastra, sunt convinsa, credeti inca in ciuda deznadejdii si disperarii: ca Dumnezeu exista! Cu adevarat!
Ar trebui sa va povestesc despre toti, cei aproape 40 de artisti langa care am fost. N-am insa atatea pagini si oricum am s-o mai fac si cu alte ocazii. Aceasta calatorie, aceasta redescoperire a cantecului popular romanesc va ramane mereu in memoria mea si nu exista om cu care sa ma fi-ntalnit de la intoarcerea mea in Bucuresti caruia sa nu-i fi povestit despre toate cele vazute si traite acolo sus, in nordul tarii mele.
Vreau sa le mai evoc aici pe Elize Stan si pe Iuliana Tudor de la TVR, neobosite in efortul lor de-a promova folclorul nostru si oamenii care-l culeg si-l duc mai departe peste timp, pastrand vie originea poporului roman, pentru ca radacinile noastre nu sunt nici la Bucuresti, nu sunt nici la uzinele “Mercedes” si nici macar la Palatul Victoria, ci acolo “unde s-a nascut vesnicia”.
N-as fi ajuns sa scriu aceste randuri poate niciodata daca “dragu’ nu mi-ar fi fost unde-am venit, si cu cin’ m-am insotit!”. Si toate i se datoreaza lui Ion Antonescu de la “Marshal Tursim”, care nici n-a obosit si nici nu s-a zgarcit sa cheltuiasca atatia bani pentru a ne arata noua, romanilor, cat de minunata este tara care ne da apartenta teritoriala in lume.
I-am dat lui Iorga cuvantul cel din urma:”La romani mai intai se aud cantecele si abia pe urma rasare soarele!”.