Omagiu(l) Mareşalului
de Octavian Andronic
Înainte de revoluţie, un nume ca acesta şi o poreclă asumată cu strângere de inimă puteau fi piedici esenţiale în calea construirii unei cariere. Nu doar numele, ci şi nişte ‘bube’ la dosar l-au împiedicat să treacă peste una dintre condiţiile esenţiale: să devină membru de partid. A făcut diligenţe, i s-a promis, dar lucrurile se poticneau sistematic. O rază de speranţă se ivise chiar în ultima parte a lui ’89 când se mai făcuse loc la categoria „intelectuali”. Numai că a venit Revoluţia şi, deodată, s-a trezit în vârtejul ei. A nimerit, întâmplător, în primul val care a intrat în CC şi în timp ce alţii căutau să pună mâna pe ceva obiecte de valoare aparţinând nomenclaturii, el s-a mulţumit cu o stenogramă. Cea a celebrei şedinţe din CPEX, din 17 decembrie. A ştiut să o negocieze şi aceasta l-a propulsat, uluitor, din poziţia sa de agent de turism la ITHR, în aceea de ministru adjunct al Turismului, în guvernul provizoriu. N-a stat prea mult acolo, a înţeles că bate un vânt prea rece la vârf şi s-a mulţumit să-i ia locul celui care-i fusese director şi îl asuprise barându-i drumul spre mult dorita calitate, acum uitată şi repudiată.
De aici înainte, biografia „Mareşalului” – poreclă acum asumată chiar cu mândrie – a intrat în linie dreaptă. A mai lucrat ceva cu statul român, pe care l-a reprezentat în Israel, după care a plecat, pe propriile-i picioare, să-şi facă o afacere din domeniul pe care-l cunoştea foarte bine. Aşa s-a născut Agenţia Marshal, iar Ion Antonescu a devenit unul dintre jucătorii importanţi în industria agrementului.
N-a fost scutit de voiaje politice. În 2000 a intrat în Guvernul Năstase, ca adjunct la Cultură. Ce-are cultura cu „prefectura” – s-au întrebat mulţi. A avut. O relaţie specială între omul Ion Antonescu şi valorile uriaşe ale scenei româneşti, împinse de progres la periferia atenţiei publicului şi interesului autorităţilor. A făcut multe pentru ei. Le-a redat marilor noştri actori ceva din demnitatea irosită prin viroagele tranziţiei. N-a fost un aparatchik, ci mai degrabă un mentor. Şi un Mecena – situaţie absolut inedită pentru un om căruia i-a mers buhul că ar avea ‘arici în buzunare’.
Zilele trecute Ion Antonescu şi-a deschis propriul hotel. Unul vechi, modernizat aşa cum scrie la carte. Cu spaţii generoase şi amenajări încărcate de gust. Ei bine, contrar obiceiului, când astfel de evenimente sunt „înobilate” de prezenţa unor politicieni faimoşi pentru înjurăturile care şi le trag în direct sau ale unor moguli care-şi expun ultimele achiziţii feminine, Ion Antonescu a preferat să inaugureze hotelul în prezenţa marilor actori români. Au fost aproape toţi cei care au un loc de drept în antologia artei interpretative. A fost o paradă de vedete autentice, de glorii ale unei epoci cu adevărat de aur, cu care spectatorul român probabil că nu se va mai întâlni vreodată. Prin prezenţa lor, ei au dat o semnificaţie deosebită unui eveniment care, altminteri ar fi fost unul ca oricare altul…