Reverență. Ion Antonescu, protector şi izbăvitor de griji ale artiştilor
Ca şi iubirea, moartea nu are drept reper anii, cu precădere…! Dar într-o zi fiecare dintre noi îşi trăieşte propriul sfârşit, pentru că omul urmează moartea, nu moartea urmează omul! Deşi are vechimea vieţii, moartea e o noutate pentru fiecare dintre noi.
Însă, de ce ne-ar interesa atât de mult cum vom muri, unde vom muri, în ce fel şi cine ne va duce la mormânt?! Nu sunt acestea un zbucium provocat şi o pierdere de timp, mai întâi pentru că nu oricine a murit pe insula Sfânta Elena era împărat, apoi pentru că oricine te-ar conduce pe ultimul drum, oricât te-ar plânge cineva şi oricât de încet ar merge dricul, nu înseamnă nici că îţi întârzie dispariţia, nici că îţi caută şi îţi oferă un loc de veci mai bun, ci te duce ferm spre unul şi acelaşi loc ce şi-ntr-un filon de aur de-ar fi săpat, tot groapă s-ar chema…!
„Qu-est ce que l’homme dans l’infini?” (Ce este omul în infinit?). A aflat cineva răspunsul?! În afară de faptul că viaţa e şi desfătare şi penitenţă, ambele personificate, ce ştim mai departe?! Avem alt răspuns la întrebarea de ce murim, afară de următorul: pentru că ne-am născut?! Până la urmă, lumea aceasta nu o părăseşte nimeni viu…! Şi atunci, nu e aberant să fim obsedaţi de ce se întâmplă în urmă?
Poate că nu ar trebui să ne intereseze prea mult unde ori mai bine zis dacă plecăm undeva și nici dincotro venim! Să nu ne bucurăm nici de una nici de alta. Dar înfricoşaţi de ce să fim?! În niciun caz nu are sens…! De ce să ne temem de moarte, dacă aparţinem pământului?! De ce să fim tot mai agitaţi pe măsură ce îmbătrânim, şi mai copleşiţi de griji, ca şi cum am explora cu mâna streaşină la frunte un orizont? N-auzim glasul soartei: ai răbdare, se vede malul?!
Gândind la viaţă te învinge frica, gândind la moarte te îmbărbătează resemnarea. Singura colosală bogăţie a omului este sufletul, dar cu toate acestea nimeni nu și-l poate preda cui vrea şi nici nu-l poate lua cu sine sub iarbă. De aceea, injust însă adevărat, nu moartea ci calea ei e pentru noi înfiorătoare! Pentru aceasta iese din raţional să purtăm grija de noi după ce nu vom mai exista. Există, cumva viaţă şi fericire sub un monument şi numai nemulţumire şi durere sub o cruce putrezită?!
„Cruce albă de mesteacăn,/ Răsărită printre creste,/ Cine te cunoaşte-n lume,/ Cruce fără de poveste?”, spune Ion Sân Giorgiu. Poate fi sub crucea aceasta la fel de adevărat un desfrânat sau un sfânt, are vreo importanţă lemnul cruciş de la cap, în locul lui ar fi mai clarificator un mausoleu?! Ce importanţă mai are ce se întâmplă la sfârşitul vieţii şi pe urmă, când din această clipă urmare nu mai există de facto decât pentru cei rămaşi, nu pentru cel care pleacă şi căruia nici umbra nu-i mai este reală ci doar ipotetică sub ritualuri şi diverse forme de reprezentare a memoriei?!
Pentru fiecare se găseşte cineva ca să-l coboare în mormânt. Nimeni nu e radical singur pe lume. Dacă nu există nimicul, cum să existe singurătatea desăvârşită? Ce rost are să-ţi împovărezi gândul cu scenariul propriei înmormântări, ori cu neliniştea pentru climatul, colorismul, festinul îngropăciunii? Aceasta-i frâmântă îndeobşte pe cel singur şi pe cel sărman. Ce s-or face unul şi celălalt, cine le va purta de grijă, cine le va face de rânduială, cine-i va îngropa?! Aceasta-i absurditatea omului luptat de sinele în derivă…!
Ieşim din prea ampla divagaţie cu generalităţi, incluzând în subiect o personalitate uriaşă a teatrului şi cinemaului românesc: Mitică Popescu. Nume de frontispiciu a istoriei culturii noastre, maestrul, după o viaţă de om şi o viaţă de artist, de o plenitudine impresionantă a actelor, trăirilor, anturajelor, nu ar fi trebui să fie într-un târziu al vieții sale copleşit de singurătate. Dacă da sau dacă nu, numai însuşi o ştia deplin adevărat. Cu toţii suntem şi nu suntem singuri în unele momente ale vieţii, pentru cineva mai dese, pentru altcineva mai rare!
Ceea ce se leagă cert de simbolistica întrebărilor de mai sus, cele mai multe fără răspuns, este faptul că maestrul Mitică Popescu era despovărat – a mărturisit-o – de grija propriei înmormântări (peste o mie de ani de-ar fi fost să fie…!). „Câtă vreme trăieşte Ion Antonescu nu am nicio grijă, mă îngroapă el…!”, o spunea cu degajare, maestrul!
Şi nu e o mirare pentru nimeni! Este chiar cea mai argumentată afirmaţie, baza ei fiind solidă, adâncă, armată cât să nu o doboare nicio îndoială. Ion Antonescu, „Mareşalul”, „Mecena”, protectorul artiştilor a clădit şi clădeşte reînnoit argumentele prin fapte cu adevărat de mecenat. Pe lângă ctitorii de biserici, acte de caritate, diverse, sponsorizări de evenimente cultural artistice, a organizat şi sprijinit financiar unele momente binevenite de agrement pentru artişti, cum ar fi excursii în ţară şi străinătate, pelerinaje la aşezăminte monahale de spiritualitate creştină din Nordul Moldovei şi Bucovina, precum şi din Europa, acţiuni integrate într-un program destinat promovării turismului cultural şi prezentării patrimoniului naţional înscris în circuitul valorilor universale.
De asemenea, a avut grijă şi de artiştii care ne-au părăsit, prin cheltuieli şi asigurarea spaţiului de desfăşurare la restaurantul Complexului Hotelier „Marshal” a unor mese de înmormântare sau parastase – menţionabile în acest context sunt, printre altele, cele destinate pomenirii artistelor Maria Tănase şi Stela Popescu.
În concluzie, orizontul spiritual al artiştilor este cu generozitate înrozit prin actele sale de bunăvoinţă de către protectorul lor Ion Antonescu. Acesta este cert încă un motiv de uşurare a unei pietre de moară de pe conştiinţa unor artişti, ceea ce spuneau atât de văditor cuvintele maestrului Mitică Popescu, rostite atât de senin: „Câtă vreme trăieşte Ion Antonescu nu am nicio grijă, mă îngroapă el…!”
Referinţă Bibliografică
Reverență. Ion Antonescu, protector şi izbăvitor de griji ale artiştilor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 octombrie 2024
sursa articlor: https://armoniiculturale.ro/reverenta-ion-antonescu-protector-si-izbavitor-de-griji-ale-artistilor/